Tocmai ce m-am intors de la Consulatul Roman de la Milano, unde in primul rand m-am dus pentru o simpla procura, iar in al doilea rand pentru ca telefonul suna ocupat mereu si nu am putut asadar obtine nici o informatie in prealabil.

Consulatul nu este greu de reperat deoarece odata ce am gasit strada am si zarit o maree de oameni afara si pe la balcoanele unei cladiri, imagine ce mi-a transportat instantaneu gandul acasa. In Consulat tipete de copii plictisiti, oameni obositi si o miasma estiva de corpuri in asteptare de prea multa vreme. La un moment dat zaresc un oblon de sticla cu o figura de partea cealalta si ma grabesc intr-acolo bucuroasa ca nu este flancat de vreo coada: “Buna ziua! Cum pot proceda ca sa obtin o procura?” zic eu. “Asculta domnita, sunt si eu aicea ca si tine, numa ca m-am pus asa de partea astalalta ca sa nu se fure microfonu’. Ca dupa aia vine cineva si ne vorbeste si daca nu e microfonu’ asta nu auzim. Intelegi?” Cred ca il priveam atat de piezis si de deznadajduita incat a simtit nevoia sa ma ajute intr-un fel “Da ia zi de ce ai venit? Ca eu de cand astept aicea am mai intrebat pe la lume.” “Pai as vrea si eu o procura.” am apucat sa ingaim, cand deodata un potop de injurii se pogoara catre el, de undeva din spatele meu, de la o femeie care legana nervoasa un copil: “Maaa, auzi ia termina tu sa dai asa informatii, ca doar nu esti birou de informat femei, ce dracu! Ia hai las-o sa caute singura ca se descurca si fara tine, iti zic io sigur!” Am mai apucat sa prind de la informatorul meu secret, in timp ce incercam sa ies din scena, faptul ca trebuie sa vin de dimineata devreme “ca sa prinzi rand”.

In timp ce ma intorceam la ale mele, fara sa fi rezolvat nimic in afara unei calatorii de o ora dus si una intors inspre si de la Consulat, simteam ca mi se balangane un fel de coada lunga pe asfaltul milanez, o coada care nu vrea deloc sa ne lasa sa prindem rand intr-o noua lume.